În urmă cu şase– şapte ani, când am început eu să scriu în presa “serioasă” (şi până atunci lucrasem tot în domenii ce au legătură cu presa) feed-back-ul era ceva aproape inexistent. Mai primeai din când în când câte un mail de la un cititor care voia să îţi sugereze ceva sau să îţi atragă atenţia cu privire la o problemă. Era într-un fel dezolant faptul că scriai în neant, nu aveai decât rar confirmarea faptului că te-a citit în ziua respectivă măcar un singur om. Deşi, bineînţeles cititori erau întotdeauna, chiar dacă puţini.
Acum feed-back-ul a devenit omniprezent, instantaneu, inevitabil. Dacă scrii un articol pe care încerci să îţi laşi amprenta, să spui ceva, să te poziţionezi, să argumentezi, devii imediat albie de porci.
Îi las la o parte pe cei care scriu comentarii ce conţin cuvinte pe care programul de administrare le filtrează singur pentru că încep cu M şi cu P şi ajung la cele mai interesante şi neaşteptate forme prin care nişte personaje arată cât sunt de frustrate. Îi las la o parte şi pe cei care vin cu “argument” inteligente de genul “ziarişti de doi lei”, “ziarişti de la Spiru Haret” etc.
În fine, ceea ce mă face să mă indignez cu adevărat este că majoritatea comentatorilor nu iau poziţie faţă de chestiuni importante, ci ori au ceva de împărţit cu autorul articolului, ori este ceva dubios la mijloc în articolul respectiv “te-a pus şeful să scrii nu-ştiu-ce, că are nu-ştiu-ce interes”, ori are o reacţie de genul “toţi fură, toţi fac aşa, ce ne mai mirăm atât, România e o ţară de hoţi, ce putem noi să facem”. Problema este că toată această indiferenţă ne-a adus aici.
Cumpărăm produse la IKEA sub pretextul că sunt ieftine, deşi această multinaţională retrage în fiecare an produse periculoase şi este mândră că face asta. Dar toate aceste costuri nu sunt suportate oare tot de cumpărător? “Măcar ei le retrag, ei le înlocuiesc gratuit”. Nu sunt argumente! Au obligaţia legală, dacă nu şi morală, să o facă! Cei care nu o fac încalcă legea! A devenit un motiv de bucurie faptul că cineva respectă legea şi drepturile cumpărătorilor? Asta în loc să ne oripileze faptul că au mult prea multe produse pe care le retrag şi despre care recunosc că sunt periculoase pentru că sunt nişte chinezării fabricate probabil de copii plătiţi cu un dolar pe zi? Nu, asta nu îi face nici mai buni, nici mai răi faţă de Adidas, Nike şi multe alte firme de care a rămas doar numele pentru că ei produc în Asia cu preţuri mici haine, încălţăminte, echipamente de o calitate cu adevărat îndoielnică. În plus, investigaţiile au arătat că de multe ori hainele lor sunt îmbibate cu substanţele nocive. Aşa cum sunt foarte multe haine cu care suntem asaltaţi. Ridicăm şi noi din umeri, ce să facem? Vă plac produsele din supermarketuri şi din mall-uri pe care probabil alţi europeni le-ar considera gunoi şi pe care noi am ajuns să dăm o grămadă de bani?
Ce putem să facem? Păi cred că primul lucru ar fi să scriem pe bloguri, să comentăm în ziare, pe reţelele de socializare şi să spunem toate nemulţumirile noastre. Să le scriem producătorilor că au produse mizerabile şi nu mai călcăm niciodată pe la ei şi să le spunem şi prietenilor că am fost nemulţumiţi. Să facem reclamaţii la Protecţia Consumatorului. Şi da, putem să atacăm un producător, poate subiectiv, dacă el ni s-a nimerit în cale. Asta îi va determina pe toţi sau pe mulţi dintre ei să ne trateze cu mai mult respect.
Să mai facem şi câte un flash mob în faţă la IKEA şi să le spunem că România nu este lada de gunoi a Europei sau a lumii. Să aruncăm cu roşii stricate în faţă la IKEA şi să îi întrebăm ce ar fi făcut dacă lămpile lor nenorocite pe care le-au retras într-un târziu ar fi provocat un incendiu şi cineva ar fi murit? Înlocuiau lămpile şi cu asta basta? Se spălau pe mâini? Gestul spălatului mâinilor ne-a rămas de la Pilat din Pont. Ştim cu toţii ce s-a întâmplat mai departe…
Mai avem nevoie si de bullshit
Posted on: septembrie 6, 2011
“Bullshit” as fi spus cu siguranta daca as fi citit cartea acum 5 ani sau acum 2 ani. De fapt, “bullshit” spun si acum, doar ca… uneori e necesar.
Ca sa te motiveze, ca iti schimbe atitudinea, ca sa iti arate ca se poate…
“Cum sa livrezi fericire” nu este literatura, ci este povestea unei afaceri de succes, scrisa de Tony Hsieh (foto, sursa aici), CEO la Zappos.com (asta e afacerea).
Atata optimism si incredere razbat din cartea asta ca iti vine sa pornesti imediat o afacere. Bineinteles, daca stai putin sa se duca impresia momentului te mai dezumfli, dar tot e o carte de citit pentru ideea in sine.
Categoric sunt multe de spus despre tot optimismul asta… in primul rand ca as fi si eu la fel de optimista daca parintii m-ar fi sustinut (a se citi financiar) si daca as fi absolvit Harvard ca dl Hsieh. Cu o astfel de diploma in buzunar nu vei ajunge niciodata muritor de foame si nu vei avea grija facturilor. Deci poti sa risti totul pe o carte. Bineinteles nici nu se pune asa problema.
In al doilea rand, este despre mentalitatea unui om care a vrut sa aiba o afacere. Cred ca m-am exprimat destul de bine “sa aiba o afacere” sau as putea sa spun “sa conduca o afacere”. Pentru ca Mr. Hsieh a dat lovitura pe la 23 de ani cu o idee de milioane de dolari, la care insa a renuntat pentru ca … “nu mai era o provocare” :))
Mi-a placut cum povesteste Tony ca pentru Zappos a adus bani de acasa si si-a vandut proprietatile doar pentru ca era o idee de afaceri in care credea. Si care, pana la urma, a iesit.
La o adica, Zappos.com nu este decat un magazin online de pantofi, asa cum probabil ca exista multe. Insa a fost unul dintre primele, si unul dintre primele cu un serviciu clienti excelent si cu livrare foarte rapida. Magazinul a pornit in ’96 pe vremea cand noi in Romania inchideam o fereastra de Internet Explorer si ne intrebam daca am stricat calculatorul… Nu, de fapt asta se intampla cativa ani buni mai tarziu…
Mi-a placut serviciul clienti – operatori care comunica, fiind capabili sa iti vorbeasca atat despre produse, cat si despre orice altceva (livrari de pizza si probleme personale). Diferenta mare fata de acreala din Romania, nu?
Mi-a placut partea cu livrarea gratuita, inclusiv la retur – poti sa comanzi mai multe produse, le probezi si ce nu iti vine le dai inapoi fara niciun cost suplimentar.
Mi-a placut ca mod de organizare in interiorul companiei relatia dintre conducere si angajati, dintre angajati intre ei. Nu merg pe ideea romaneasca “de a scoate untul din angajat”, isi selecteaza cu atentie oamenii de care au nevoie, care se potrivesc cu ei. Sunt relatii de amicitie, ies la baut impreuna dupa serviciu si sunt de acord ca cele mai multe idei bune vin tot atunci cand iesi la un pahar. Noi mai avem mult pana acolo…
Mi-a placut cartea. Nu am cum sa stiu daca e mare sau mica diferenta dintre teorie si practica, insa tind sa spun ca este ok. Pana sa ajung la sfarsitul cartii aproape ca nu imi mai doream afacerea mea. Imi doream sa lucrez la Zappos.
Pai intr-unul involutie, intr-altul (r)evolutie.
In 2 Mai nu mai fusesem din 2009, insa acum lucrurile s-au schimbat mult … in rau. De fapt, lucrurile rele au ramas tot rele, iar lucrurile bune au devenit si ele rele. Bun, dupa parerea meu, era faptul ca se manca bine si relativ ieftin peste si fructe de mare. De aceasta data, noi nu am mancat decat la Fara un sfert si La Dinamo. La Fara un sfert, servirea sa spunem ca era acceptabila, desi nu inteleg ce cauta carnati in ciorba de fasole a unui vegetarian (bineinteles ca pe meniu nu scria ca ar contine asa ceva). La Dinamo, o servire execrabila si scoruri cam maricele raportat la servicii. Atitudine de genul vanzatoarelor de la magazinul din colt anii ’87: Ciocu’ mic ca noi suntem la putere!
Restul teraselor decente s-au cam inchis, au mai ramas doua- trei la care, sincer, eu nu as fi mers sa mananc cu copilul.
Plaja, a ramas la fel proasta ca de fiecare data: pietre, scoici, alge si un singur cos de gunoi pentru tot teritoriul locuibil… Cred ca asta este chestiunea number one pe care aceasta localitate trebuie sa o reglementeze intr-un fel, daca pe viitor vrea sa mai traiasca din turism: plaja.
Am stat la o gazda draguta, decenta, intr-un loc curat si ieftin, insa 2 Maiul s-a umplut de vile destul de fitoase, carora personal nu le vad rostul. Eu vad lucrurile astfel: te duci la mare intr-un sat, vrei sa fii liber, sa nu te vada nimeni, sa asculti muzica buna, sa fii putin hippie, sa zicem. Pana la urma ai parte tot de o plaja neamenajata si de foarte putine “distractii” pe care le-ar putea cauta cineva la mare, atunci de ce ai vrea sa dai o gramada de bani pe cazare intr-un astfel de loc?
Pe de alta parte, oameni decenti in 2 Mai – fara lanturi de gat, fara masini de prost gust, fara muzica la maximum nici buna, nici proasta, destul de liniste, “statiune” de familisti. Asta nu ne-a scutit de scandalul pe care l-au facut niste localnici care nu traiesc din turism, in a doua noapte de sedere.
Vama Veche. Stiu ca este foarte la moda sa te plangi de “ce a ajuns Vama”. Am fost doar intr-o vizita scurta de vreo ora intr-o seara (duminica). Era destul de multa agitatie, locurile bine-cunoscute erau tot acolo: Ovidiu, Bibi, Mitocanul, La pirati, si altele care acum nu imi vin in minte.
Avea ceva din aerul cocalaresc pe care il au cam toate perlele litoralului romanesc. Nu mi-a parut ca ar fi un loc in care sa te odihnesti, era exact opusul lui 2 Mai. Comert la greu cu de toate – de la tricouri cu Led Zeppelin, margelute si cercei, mancare de toate felurile si, in fine, tot felul de chestii handmade. Doar comerciantii s-au schimbat mult fata de cei de acum 9 ani. Atunci vindeau doar niste artizani boemi, acum vindeau tot felul de … colorati.
Nu pot spune nimic despre servicii pentru ca nu am avut cazare si nici nu am mancat nimic acolo.
Intr-adevar, am vazut si lanturi, si masini de prost gust si constructii noi de prost-gust si mult gunoi, dar mi s-a parut totusi ca Vama ofera inca o alternativa romaneasca pentru Mamaia, Neptun, Olimp si altele in care n-as calca ever. Pana la urma, diversitatea a fost ideea si gasesti destula diversitate in Vama.
Ieri am facut turul Bucurestiului impreuna cu prietenii suedezi ai unei prietene care lucreaza in Germania. Am fost la restaurantul unguresc St. George, la Muzeul Satului, apoi am facut o vizita scurta la Clubul Taranului Roman si ne-am oprit inevitabil si invariabil la Caru’ cu bere.
Nu o sa inteleg niciodata fascinatia tuturor strainilor, dar si a unor romani pentru acest loc. Nu am prea multe sa reclam la capitolul mancare/bautura pentru ca tot ce am mancat a fost bine pregatit, proaspat, bun, poate eventual micimea portiilor – de genul 4 ciuperci umplute, ratacite intr-o farfurie uriasa si bineinteles, preturile…
Pot sa inteleg importanta locului – romanii beau aici bere de peste 120 de ani :)) si de abia acum incep sa le creasca burtile. E monument istoric deci!
Totusi, arata relativ kitsch dupa parerea mea, mult prea opulent pentru o carciuma fie ea si din secolul al IX-lea. Costumele personalului sunt ridicole, muzica este live – in Balcani asta insemnand ca exista un taraf care se plimba printre mese ca sa pice cate ceva, eventual insista ca sa fie siguri…
Ceea ce este insa foarte deranjant este faptul ca este extrem de aglomerat si nu poti sa iei masa in tihna, sa discuti si sa bei o bere, ca de aia-i berarie – ci are un pic de aer de cantina – un zumzet infernal si senzatia ca trebuie sa mananci repede si sa te cari de acolo pana nu te impregnezi cu mirosul de mancare. Basca faptul ca pentru toate astea trebuie sa faci rezervare cu nu stiu cat timp inainte…
Cat despre straini – banuiesc ca fac si ei greseala pe care o facem toti atunci cand mergem in alte tari – cautam locurile celebre, carora li se face multa publicitate, dar lipsite total de autenticitate. Mie una nu mi s-a parut ca locul ar avea absolut nimic de-a face cu Romania reala.
P.S. Cand sa plecam, la intrare, o animatoare in chilotei si cu ciorapi plasa invata mai multi “oaspeti” sa danseze Macarena. Curat romanesc, ha?
- In: Music
- 2 Comments
M-am grabit sa ajung in a treia zi de B’estfest la Sarmalele reci, insa nu am mai prins decat vreo doua- trei piese. Oricum, am avut senzatia ca au cantat pe o scena cam prea mare pentru ei – sunt o trupa care da mai bine la loc mai stramt, cum ar fi scena unui club. Totusi, li s-a cerut bis insa s-au scuzat ca “birocratii si contopistii” de organizatori nu le dau voie din cauza programului.
Mi-au placut mult Roa si Hadouken! in a treia zi de B’estfest. Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa spun ca mi-a placut o formatie de genul Roa :))
House of pain mi s-au parut foarte slabi, monotoni, nu mi-au transmis nimic. De fapt, am avut senzatia ca toata lumea incepuse sa se cam plictiseasca. Doar la ultima piesa pe care au cantat-o, Jump Around, au fost cativa care alergau spre scena sa ii prinda in fapt.
Pendulum a strans surprinzator de multa lume si mai ales surprinzator de mult public entuziast, care a inceput sa sara, sa danseze, sa cante odata cu ei, pustii s-au dezbracat la bustul gol, desi cred ca la ora aia erau 12 grade. Totusi, si ei au devenit repetitivi dupa cateva piese, iar entuziasmul a cam pierit. Mi s-au parut foarte buni la partea de efecte vizuale, care au fost intr-adevar hipnotizante.
Am avut si ocazia sa merg cu autobuzele puse la dispozitie de organizatorii festivalului – care la dus costau 1,5 lei, iar la intors 2,5 lei :)) Desi full, s-au miscat binisor.
Per total, impresii de la festival: cel mai bun show l-au avut Skunk Anasie. Au fost mai putine trupe mari decat in anii trecuti, dar au un plus de la mine pentru ideea de a scoate festivalul din Bucuresti si a oferi si alte variante in cadrul lui – sporturi, expozitii, workshopuri, balci. De fapt, povestea asta m-a si atras la B’estfestul de anul asta.
Balanta intre trupe straine si trupe romanesti a inclinat in favoarea celor din urma pentru ca au venit artisti autohtoni care au facut show-uri mai ok decat formatiile “mari” (ma refer la Suie Paparude, Roa, Popa Sapka si OCS).
B’estfest ar fi meritat o vreme mai buna. Atmosfera ar fi fost alta pentru ca multi ar fi indraznit sa dea curs invitatiei de a-si campa corturile acolo.
Ceea ce devine cam frustrant este faptul ca dupa mai bine de 10 ani de cand ajung, pe cat se poate, la marile concerte si la alte evenimente, figurile au ramas aceleasi – aproximativ aceiasi cativa oameni cauta genul asta cu culturalizare, cu un oarecare aport constant de pustani. Ma tot intreb ce muzica asculta acasa romanii, daca asculta, si ce ii indeamna sa stea in vizuinele lor fara sa scoata capul la lumina, ma rog intuneric…
Jurnalu’ lu’ B’estfest – Ziua 2
Posted on: iulie 3, 2011
Ziua asta nu prea si-a meritat banii, dupa parerea mea. Mi-au placut Suie Paparude si Asian Dub Foundation, fiind insa doua formatii pe care le-am privit si ascultat cu interes, fara a fi insa pe genul meu de muzica pentru ca eu pur si simplu prefer rockereala.
Nu am suportat niciodata formatia numita Lamb, care aseara nu a sunat rau la partea tehnica, insa muzica de adormit copiii a reusit sa ne duca pe culmile plictiselii.
Bineinteles, “atractia” serii a fost Mika. Cu cateva ore inainte de ora anuntata tot gazonul din fata scenei s-a umplut de liceeeni, si mai ales liceeence, insotiti de parintii lor… de fapt, cred ca unii dintre ei nici nu erau liceeni ca aveau 12-13 ani, probabil dau capacitatea sau ce se mai da acum peste un an sau doi. Patru-cinci piese Mika am avut rabdare sa vedem – a fost cu balonase, cu floricele, pustii erau in extaz, stiau toate versurile pe dinafara.
Toate bune si frumoase, insa nu am inteles foarte bine ce cauta Mika intr-un festival de genul B’estfest. Banuiesc ca a fost pur si simplu o chestie de marketing. Mi s-a parut ca au fost prea multe hibe la partea asta in cadrul B’estfest – mult prea multe lucruri facute pur si simplu ca sa iti ia banii, fara sa ofere mare lucru in schimb. Am facut un frig teribil si nu pot decat sa ma felicit ca am renuntat la ideea de a pleca de acasa in sandale, asa cum imi trecuse prin cap initial. De fapt, am tremurat cu tricou, hanorac si geaca pe mine. Luna lu’ cuptor, ce sa zic? Diseara (ziua 3) canta House of Pain si Pendulum.
- In: Music
- 3 Comments
Super concertul Skunk Anasie! Ca sa incep cu sfarsitul, dar ei erau obiectivul serii pentru mine. Sonorizare buna, atmosfera grozava. Am stat in primul rand si am urmarit fiecare miscare pe care a facut-o Skin pe scena si in afara ei. S-a vazut un adevarat entertainer care a comunicat bine cu publicul, i s-a adresat direct de multe ori si a si plonjat de doua ori in multime, bagand BGS-ul in toti sperietii :)) Miscare scenica si actorie multa, s-a vazut ca Skunk Anansie lucreaza mult la pregatirea concertelor: Skin a dansat, a sarit, s-a strambat, si-a dat ochii peste cap si a ranjit in timp ce scotea sunete din toate registrele posibile. Au cantat si piese mai noi, dar si-au cantat si piesele celebre – Hedonism, Secretly, Weep. L-a sfarsit, Bursu a prins unul dintre betele aruncate de baterist – deci avem si relicve 😀
Flogging Molly – niste irlandezi pe care eu nu ii stiam, dar mi s-au parut ok, au facut atmosfera, publicul i-a primit bine, s-a cantat si s-a facut pogo.
Omul cu sobolani a cantat bine, nu pot spune ca nu, insa la capitolul atitudine a lasat de dorit.. Probabil ca se asteptau si la bis pentru ca pe playlistul care a aparut la un momentan pe ecran ultima piesa era “Razna” – pe care insa nu au mai cantat-o pentru ca publicul nu i-a mai chemat.
Mi-au mai placut Popa Sapka, o formatie de balkan ska si gypsy punk, care a cantat pe o scena mai mica, la Coca Cola.
Organizare
Atmosfera si ideea de a face si Romania un festival de genul din afara (Glastonbury, Sziget etc – bineinteles nu ma refer la dimensiuni/prestigiu) mi s-au parut chiar grozave. Am fost cu adevarat in mijlocul campului, aer mult mai respirabil decat in oras, mirosea a iarba si a balta :D, era aproape ca in vacanta pentru cei care gusta astfel de iesiri. Unii jucau fotbal, unii faceau sarituri cu bicicleta, altii se dadeau in tiribombe 😛
Altii practicau sporturi cu sticle si pahare. In mare aveai de unde alege cu ce sa te ocupi.
Ca atitudine si mod de exprimare, mai e de invatat. Am vazut putini “ciudati” – romanii au ramas in aceleasi “rigori” – ceva geci de piele, putine tatuaje, putine pierce-uri, ceva creste si ceva dread-uri si cam atat. Nu stiu, in schimb, de unde aparusera atatea pirande cu puradeii de rigoare…
La capitolul bune maniere am stat bine – nu am vazut incaierari, conflicte, come alcoolice, pogo s-a facut frumos, fara exagerari.
Am vazut si ceva copii veniti cu parintii – unii carucioare, altii in wrapuri/slinguri/marsupii. Mi-a trecut si mie prin cap sa il iau pe D, insa concertele erau programate prea tarziu, iar locul prea departe de casa noastra (la 2 a.m. am intrat in casa), iar el nu prea gusta astfel de manifestari inca.
Daca inauntru organizarea mi s-a parut ok, drumul pana la Bestfest mi s-a parut complicat, departe, greu de ajuns, indicatoarele au lipsit – la asta mai trebuie lucrat pentru la anul.
Ne pregatim de ziua 2, canta Mika.
A trecut mai bine de o saptamana de cand am fost la intalnirea cu juratii din GPeC (Gala Premiilor de E-Commerce 2011) unde am inscris ecomami.ro, insa ramasesem datoare cu postul asta. Datoare mie, bineinteles, pentru ca blogul asta nu are nimic de-a face cu comercialul, cu vizitele, cu banii, ci eventual doar cu refularile mele :))
Intalnirea cu juratii, unde ni s-a spus fiecarui magazin participant ce trebuie sa imbunatatim ca sa avem success online (design, facilitati, butoane, link-uri, legislatie), a demarat cu prezentari din partea unor reprezentanti ANPC (Autoritatea pentru Protectia Consumatorului) si APC (Asociatia pentru Protectia Consumatorului – nonguvernamentala). Reprezentantii GPEC, a caror initiativa a fost ok, de altfel, ne-au spus ca ar fi bine sa participam la dezbatere pentru ca reprezentantii ANPC se intalnesc rar cu cei ai magazinelor online din Romania si este o ocazie pentru a pune intrebari, a lamuri chestiuni etc. Totul bine si frumos pana aici, insa n-am inteles foarte bine de ce membrii ANPC se intalnesc rar cu cei din magazinele online probabil pentru ca sunt ocupati sa verifice cele 11 magazine online pe an?!? Da, ati citit bine, ANPC verifica anual un numar urias de magazine online – UNSPREZECE!
Domnisoara care ne-a vorbit despre “Anchetele de tip sweep in comertul online” (pompos titlul, nu?), ne-a explicat cum anual Autoritatea a verificat intre 11 si 39 de site-uri care nu respectau legislatia, anchetele sweep fiind solicitate de la nivelul Comisiei Europene. Actiunile au inceput in 2008.
Verificarile se fac prin sondaj si in urma reclamatiilor primite (n-am inteles prea clar cum vine asta, ori prin sondaj, ori in urma reclamatiilor). In plus, banuiesc ca site-urile care nu au nicio firma in spate nu primesc nicio reclamatie (trebuie sa reclami o firma nu? la ANPC) , deci nu sunt verificate. Cred ca dupa prezentare, majoritatea celor prezenti eram bantuiti de gandul: “Fa-ma, Doamne, ilegalist, ca bine-i…”
In plus, verificarile sunt impartite pe ani: au fost verificate site-urile de bilete de avion, site-uri cu ringtonuri, anul asta sunt verificate site-urile cu bilete la evenimente sportive si culturale. Deci, daca eu am site cu articole pentru bebelusi e ok daca fac magarii anul asta ca ANPC nu vine la mine, sau n-am inteles eu bine?
La toate astea, se adauga cireasa de pe tort. In momentul cand unul dintre comerciantii legalisti (saracul) a intrebat de bun simt: “Cum verifica Autoritatea doar 11 (unsprezece) site-uri pe an? In Romania sunt mii de site-uri care probabil ca au probleme de legalitate”, domnisoara de la ANPC s-a codit, nu prea mai stia ce sa raspunda. In schimb, domnul de la APC i-a sarit in ajutor spunand ca sunt foarte putini inspectori care se ocupa de control, de legislatie si de inca nu-stiu-ce si ca nu pot face fata unui volum atat de mare de munca…
P.S. Nu prea ma pricep eu la partea tehnica, dar cica ANPC poate sa depisteze IP-ul pentru un anumit site si sa il prinda chiar si pe cel care nu are date de contact. Este IP-ul chiar asa de usor de detectat, mai ales daca el se schimba frecvent (de fiecare data cand repornesti PC-u)? Daca site-ul este administrat din Franta, sa zicem, si vinde in Romania – le vor contacta autoritatile romane pe cele franceze sa il gaseasca pe ala care administreaza… Star Trek? Sau vorbesc eu prostii?
P.S2 Si acum o sa se spuna ca eu care ma dau mare liberala, imi doresc un stat interventionist. Am doar doua intrebari: 1. Pe net (nu doar in Romania, dar mai ales) este o jungla, iar loviturile sub centura sunt acasa la ele intre comercianti. 2. Cine il protejeaza pe cumparator, daca el nu se protejeaza singur, ci cumpara intotdeauna de acolo unde este mai ieftin?
P.S3. Postul este un pamflet, cam ca tot ce scrie pe acest blog, sper ca nu mai e nevoie sa o spun…
Site jenant, firma penibila caut sclav pe plantatie! Pardon, colaborator voluntar
Posted on: iunie 10, 2011
Daca mai vad un singur job de redactor pe baza de voluntariat cred ca ma impusc. Tampitii care dau astfel de anunturi nu stiu cu ce se mananca voluntariatul! Dar problema este: tampitii care aplica la asa ceva stiu cu ce se mananca voluntariatul sau isi dau seama ca vor munci pe gratis la …unii? Adica vor face gratuit ceea ce majoritatea lumii face pe … bani?
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit! Sunt fan voluntariat! Imi place ideea voluntariatului, insa ceea ce se intampla la noi nu are nici macar iz de asa ceva! Este doar vorba despre niste oameni care ar avea nevoie de sclavi sa le faca treaba si o ambaleaza frumos sub forma voluntariatului!
So, din perspectiva unui ziarist, voluntariat faci la Reuters, la Associated Press, la Times, si eventual la Media Pro (astia nici nu cred/nu stiu daca primesc oameni sa faca practica la ei) sau la Catavencu. In fine, am exagerat putin, dar intelegeti ideea. Atunci cand pleaca de acolo, voluntarul trebuie sa plece cu ceva, pentru ca nu este nimic chiar gratis pe lumea asta, deci trebuie sa plece cu … experienta!?!?! Si atunci de ce ar vrea cineva sa faca practica pe site-ul X-ulescu.ro, care are trafic de 200 de vizite pe zi, are 24 de prieteni pe Facebook si unde s-ar putea sa lucreze oameni care pun virgula intre subiect si predicat?
De fapt, ma enerveaza si mai mult faptul ca atunci cand dau anunt „beneficiile” sunt invaluite intr-o aura aparte: numele autorului apare la fiecare articol (ar fi culmea sa nu apara, ha?), va oferim recomandari (de parca un viitor angajator ar fi interesat ca am lucrat eu ca voluntar pe ciumpalacescuEcelMaiTare.com.ro?!?! Si, na, o sa imi dea si recomandare!!!) si posibilitatea de a va angaja permanent (sigur ca da… da’ n-ar fi mai simplu ca dupa 3 luni sa luati pe altcineva care sa lucreze tot in regim de voluntariat? Ce ne mai batem capul atat? Tre’ sa platiti la stat pentru cartea mea de munca!).
Bineinteles, in afara acestei spectaculoase tari exista si altfel de proiecte unde lucreaza voluntari si probabil nu sunt cele mai renumite firme sau ONG-uri. Insa se pune altfel problema: ajungi in alta tara – vezi alta lume, socializezi cu straini, inveti multe – pentru ca lucrezi la proiecte serioase, iti exersezi limbile straine, primesti masa, cazare si bani de buzunar (!?!?!). Surprinzator, ha, firme romanesti care vreti sa va faceti treaba cu sclavi pe plantatie?
Si da, sunt de acord, ca poti sa o dai in bara foarte tare si in alte tari si sa constati ca iti pierzi timpul. Dar poti sa cauti referinte, poti sa cauti oameni care au lucrat la proiecte anterioare cu respectivii, poti sa le pui toate intrebarile posibile si imposibile pentru a vedea cine sunt si ce vor de fapt si sa analizezi daca merita sau nu sa te duci prin prisma propriilor dorinte.
Modul in care suna unele anunturi pentru firme si site-uri de care nu a auzit nimeni mi se pare sfidator si tupeu absolut! Dar faptul ca exista unii care si aplica la asa ceva cum ar trebui numit? Poate prostie?
Umbra vantului
Posted on: aprilie 21, 2011
Umbra vantului, de Carlos Ruiz Zafon (Polirom 2005). Exista multe motive sa o cititi. Cel mai bun dintre ele cred ca ar fi ca are o poveste bine construita. Porneste frumos, iar cartea pana pe la 250 de pagini din cele aproape 500 pe care le are curge frumos. Nu o lasi din mana. La un moment dat insa intervine un pi
c de telenovela in ea ceeea ce m-a facut putin sa imi piara elanul.
Povestea porneste de la un roman ratat intitulat „Umbra vantului” pe care un pusti de 10 ani o descopera in „Cimitirul Cartilor Uitate”. Suna bine, nu-i asa? Pustiul devine pe parcursul povestirii un tanar, iar el descopa din ce in ce mai multe lucruri despre aceasta carte si mai ales despre autorul ei – un misterios scriitor care traise o si mai misterioasa poveste de dragoste si care a disparut fara urma. E o combinatie de poveste de amor cu ceva poveste politista, care te tine cu sufletul la gura.
Este o lectura usoara, iar scriitura este si ea usoara, dar placuta. Zafon ar fi putut sa lucreze ceva mai bine la anumite personaje. Mi-a placut mult personajul Fermin – are niste „ziceri” care m-au facut sa mor de ras. In schimb, personajul malefic, Fumero, cel care ar fi trebuit sa ne bage in sperieti, a clacat undeva. Cata vreme a fost invaluit in ceata, Fumero a fost intr-adevar personajul rau, insa dupa ce autorul a inceput sa povesteasca despre experientele comune ale copilariei personajelor, undeva s-a rupt filmul, iar eroul negativ n-am mai fost credibil pentru mine. Zafon a incercat sa mearga in copilaria lui Fumero pe modelul freudian pentru a cauta neimpliniri, insa acestea sunt undeva false, neverosimile.
Totusi, Umbra vantului a fost una dintre acele carti pentru care nu am dormit noaptea pentru ca trebuia sa stiu „ce se intampla mai departe”. E o carte pe care o recomand.
Francesbean82's Blog 